Colegii si fosti colegi
Imi amintesc destul de vag venirea in clasa noastra, fosta clasa a IX-a C, devenita in anul urmator, a X-a D, a Rodicai Omat, o adolescenta scunda si plinuta, cu parul castaniu, o fata placuta si zambitoare si care isi purta parul pana la umar, avand pe cap o bentita care il tinea usor spre spate. In jurul Rodicai care invata limba franceza si engleza, cred ca a doua limba, erau inca cateva fete venite de la aceasi scoala generala unde invatase si Rodica, in afara uneia dintre ele cu numele Carmen Dediu nu imi mai amintesc pe niciuna. Imi amintesc insa, cred cu exactitate unde statea Rodica in banca de langa usa, in partea interioara a ei. Nu imi pot aminti cine fusese colega ei de banca. Imi mai amintesc de asemenea, cum candva in clasa a XII, am aflat ca Rodica se pregateste pentru a intra la facultatea de arhitectura. Nu stiam despre acest lucru, cu atat mai mult cu cat noi nu mai aveam de mult in program ore de desen, deci nu stiam care era mai talentat la aceasta materie si care avea preocupari pentru ea. In clasa noastra mai era o fata, Monica Branescu despre al carei talent stia cam toata lumea, si care a urmat si ea facultatea de arhitectura, desi din cate imi amintesc nu a putut sa fie acceptata la Bucuresti, din prima incercare si a invatat prima parte a facultatii (care in vremea aceeea se impartise in doua) la Timisoara. Nu stiu defapta unde a invatat Rodica.
Din anul 1970 cand am terminat liceul Spiru Haret, de pe str., Italiana in Bucuresti nu am mai avut legaturi cu colegele de scoala, sau mai bine zis cu majoritatea lor. Au trecut ani in care fiecare a urmat o anumita facultate, a incercat sa se profileze pe o anumita profesiune si sa-si asigure o existenta viitoare. Despre familia Rodicai, sau despre viata ei de studenta nu cred ca am stiut vreodata amanunte, si de altfel pana la terminarea facultatii de matematica, urmata de mine la Bucuresti (intre 1970-1975) nu am mai avut cred nici o legatura cu Rodica, si cred ca practic nici dupa plecarea mea in Israel in toamna anului 1975.
Au trecut anii nostri de maturitate si nu demult, prin anul 2002 cred am descoperit-o pe Rodica prin site-ul care devenise atunci celebru, si asta incet incet in toate tarile lumii, un site de COLEGI, intretinut la vremea respectiva de un tip roman, care locuia la Paris si care se numeste Daniel Racovitan. Astfel am aflat ca Rodica este la Quito si cred ca la scurt timp dupa aceea am luat legatura prin mail, povestindu-ne una alta despre vietile noastre. Cred ca numele Fernando Maldonado, daca nu gresesc este numele sau de familie, am mai stiut ca sotul Fernando a studiat Constructiile la Bucuresti si, nu stiu exact in ce conditii s-au cunoscut si dupa ce au hotarat sa se casatoreasca Rodica a plecat cu sotul sau la Quito, in Ecuador. M-am uitat chiar pe harta Americii de Sud si am vazut cu ochii mintii locul in care locuia Rodica, si mi-am spus ca lumea adica colegii de scoala de la Spiru sunt probabil, nu unul si nu doi, imprastiati astazi in lumea larga. Intr-o vreme Rodica a scris, ca si mine de altfel pe forumul care a urmat forumului initial intretinut de Racovitan, “cafeneaua”, si anume formul taclale. Dar probabil deja de multi ani, Rodica l-a parasit, si eu de altfel am facut la fel acum cativa ani. Corespondenta noastra era ocazionala, imi paruse rau sa aud ca Rodica nu si-a practicat meseria la Quito si s-a dedicat casei si fiului despre care am aflat.
Tanarul fiu al Rodicai si al lui Fernando, Pedro-Pablo ii era numele, daca nu gresesc, era student, dar printr-o tragica intamplare a disparut in floarea varstei acum 4-5 ani lasandu-si parintii uimiti si distrusi sufleteste, lucrul acesta a fost o adevarata tragedie pentru Rodica si Fernando. Ei insa au continuat sa ii onoreze memoria printr-un blog in care scriau cu diferite ocazii, lucruri atat de frumoase si de pornite din suflet, bunatate si incredere in oameni.
Cand a aparut Skype-ul am vorbit cateodata si pe Skype, iar Rodica imi trimitea, nu numai felicitarile cuvenite cu ocazia sarbatorilor, ceea ce de altfel faceam si eu, dar imi mai trimitea uneori cateva sfaturi naturiste sau diferite recomandari medicale pe care le citeam cu interes. Cel mai emotionant lucru insa pe care Rodica mi l-a trimis, si pe care il pastrez cu sfintenie in lista mea de retete este reteta de cozonac cu nuca, scrisa probabil de a mama ei, cu un scris de mana clar si citet, si pe care nu voia sa o transmita si sa o instraineze. Dar reteta a ajuns la mine, pentru ca Rodica a acceptat sa mi-o trimita prin mail intr-un ajun al sarbatoriirii cred a Craciunului. Daca astazi din nefericire, si cu durere, trebuie sa spun ca Rodica a plecat undeva departe, sa-si intalneasca baietul, in urma ei mi-a ramas aceasta reteta de cozonac, ca un simbol al traditiilor romanesti pe care amandoua am continuat sa le pastram fiecare intr-un alt colt al lumii. Am sperat ca voi ajunge la voi, intr-o excursie pe cae o planificam intr-un viitor apropiat, si mai ales am sta pe ganduri in ultima saptmana, daca sa-I spun Rodicai ca am reusit in sfarsit dupa 8 ani de zile sa predau lucrarea mea de doctorat. Cat de trista poate fii uneori aceasta viata pamanteasca, si cat de necrutatoare a fost soarta cu Rodica, al carui nume original, aducea in fata doar puritatea, curatenia sufleteasca si limpezimea unei lacrimi de zapada, Rodica Omat. In blogul pe care sotii Maldonado l-au deschis pe Internet,
http://frenandomaldo.blogspot.co.il/2009/07/pedro-pablo-maldonado-se-ha-ido.html
s-au scris atatea lucruri din inima si din dragoste de oameni, trasaturi care au caracterizat-o pe Rodica, care imi povestea cum veneau inaintea sarbatorilor fosti colegi sau prieteni de-ai fiului lor, in vizita la parinti, iar Rodica pregatea bunatati cu care sa-i poate trata pe acestia in bunatatea si dorinta sa de a multumei pe ceilalti oameni. Durerea ascunsa atunci, in anii din urma, dupa pierderea lui Pedro Pablo, s-a insutit acum pentru Fernando care, precum marturiseste cu durere pe Blogul lor ca a ramas singur si va trai din amintiri. Durerea si lacrimile ma podidesc, acum ca si atunci cana am aflat vestea cea trista de la Fernando prin Skype.
Iti doresc dragul meu, multa sanatate si putere ca sa porti asupra-ti singuratatea si amintirile si ma gandesc la voi inchinand mamei si fiului un gand pios, sa le fie vesnic memoria binecuvantata!
Veronica Rozenberg (Rosinger), 21 februarie 2015
No hay comentarios:
Publicar un comentario